A fost odată ca niciodată, un copil pe nume Nicolae, care trăia într-un sat micuț, ascuns între dealuri verzi și păduri dese. Nicolae avea o voce caldă și blândă, dar de fiecare dată când încerca să vorbească, să spună ce simte sau ce își dorește, adulții din jurul său păreau prea ocupați.

Când Nicolae spunea: „Mi-e frică de întuneric”, răspunsul era: „Nu mai fi copil, toate-s în capul tău”.
Când întreba: „Putem să ne jucăm împreună?” auzea: „Nu am timp acum”.
Și când spunea: „Nu îmi place asta”, i se răspundea: „Nici nu trebuie să-ți placă. Așa trebuie”.

Zi după zi, Nicolae a început să creadă că vocea lui nu contează. Și pentru că îl durea să fie ignorat, a hotărât să-și ascundă vocea într-o cutie mică, pe care a ascuns-o într-un colț al inimii lui. „Așa nu mă va mai durea”, își spunea.

Anii au trecut, iar Nicolae a devenit un adult tânăr, puternic și curajos. Dar, uneori, simțea o apăsare ciudată în piept, ca și cum ceva din el era pierdut. Își amintea vag de cutia aceea ascunsă, dar nu știa cum să o deschidă.

Într-o zi, pe când se plimba prin pădure, a întâlnit o pasăre strălucitoare, cu pene de aur și ochi de smarald. „De ce ești trist, Nicolae?” l-a întrebat pasărea.

„Nu sunt sigur”, a răspuns. „Am tot ce mi-ar trebui, dar parcă ceva lipsește. Uneori simt că ceea ce spun sau ceea ce vreau nu contează”.

Pasărea l-a privit pe Nicolae cu blândețe și i-a spus: „Asta pentru că ai ascuns ceva prețios de mult timp. Vocea ta. Dar acum ești adult. Poți deschide cutia. Ce spui, vrei să o cauți?”

Nicolae a ezitat. „Și dacă nu o găsesc? Dacă e prea târziu?”

„Nu e niciodată prea târziu să-ți regăsești vocea”, i-a spus pasărea.

Încurajat, Nicolae a început să caute. A trecut prin amintiri dureroase, prin momente în care se simțea mic și neimportant, dar, cu fiecare pas, simțea cum ceva se schimbă. Într-un final, a găsit cutia în colțul inimii lui. Era prăfuită și acoperită de umbre, dar era acolo.

Cu grijă, Nicolae a deschis cutia. Vocea lui, caldă și blândă, a ieșit ca o lumină care i-a umplut inima. Și, pentru prima dată în mulți ani, a simțit că ceea ce spune și ceea ce vrea contează cu adevărat.

„Acum ești liber”, i-a spus pasărea. „Vocea ta merită să fie auzită. Ai dreptul să spui ce simți, ce vrei și ce ai nevoie. Și cel mai important, este responsabilitatea ta să o folosești.”

De atunci, Nicolae a început să vorbească deschis. Când ceva îl deranja, spunea. Când avea nevoie de ajutor, cerea. Și când își dorea ceva, lupta pentru acel lucru.

Morala poveștii:

Poate că, atunci când erai mic, ai simțit că vocea ta nu contează. Poate că ceea ce spuneai sau îți doreai era ignorat. Dar acum ești adult. Vocea ta contează. Nevoile tale sunt importante. Ai dreptul să te exprimi și să fii auzit. Este timpul să deschizi cutia și să folosești vocea pe care ai ascuns-o atât de mult timp.

Pentru că tu contezi. Iar ceea ce spui, simți și dorești merită să fie auzit.