Lorem ipsum gravida nibh vel velit auctor aliquet. Aenean sollicitudin, lorem quis bibendum. Sofisticur ali quenean.

INSTAGRAM

Inaugurez pe blogul meu o rubrică nouă intitulată “Millennial Generation și relația cu părinții” în care îmi propun să invit personalități din diverse domenii să vorbească deschis despre luptele și experiențele legate de relația lor cu părinții, cu bune și mai puțin bune.

 

Viziunea mea cu acest proiect este ca acest schimb de idei și experiențe să vină in întâmpinarea celor din această generație, pentru ca ei să vadă că mai sunt și alții care întâmpină situații asemănătoare, că nu sunt singuri și că nu e nimic în neregulă cu ei.

 

Prima mea invitată este  Ana Nicolescu – Change Strategist, Business Strategist, Communication Strategist.

 

1. Dacă te uiți la alegerile făcute pe plan educațional și apoi profesional, ai putut să faci alegeri proprii sau ai fost îndrumat/ă de către părinții?

(Ex. O să mori de foame dacă te duci la…, mergi la…. că așa o să găsești un serviciu bun)

Ana Nicolescu: Când am intrat în clasa I, mama și-a lăsat serviciul și s-a ocupat ca eu să învăț bine. Nu aveam nicio altă responsabilitate. Doar să învăț. Și sublinia lucrul ăsta de fiecare dată când veneam cu câte un minus 10 acasă.

Sigur că-mi făceam patul, îmi făceam ordine în șifonier, ștergeam praful, îl ajutam pe bunicul meu când mai repara ceva prin casă, mergeam la piață. Dar toate DUPĂ ce aveam lecțiile corect făcute și învățasem pentru a doua zi.

Părinții mei mi-au creat mediul propice ca eu să învăț bine. Din clasa I până într-a XII-a, când m-au susținut să merg la orice facultate vreau. Condiția lor era să merg la o facultate.

Eu m-am zbătut în indecizie o vreme. Nu știam la ce facultate să merg. Iar ei nu au vrut să mă influențeze cu absolut niciun indiciu. După un liceu bilingv, cei mai mulți mergeau la Universitate, la Limbi Străine, dar eu am avut senzația că o să mă plictisesc.

Așa că am ales să merg la Jurnalism. Și ei m-au susținut. Emoțional și financiar. Cu încredere, iubire și căldură.

 

2. Ce te înfurie cel mai tare când te gândești la relația cu părinții tăi în copilărie?

Ana Nicolescu: Nimic. Acum, nimic. Îi înțeleg perfect acum. Ba mai mult, eu cred că nu aș fi putut să am așa o stăpânire de sine cum au avut ei.

Dar dacă mă întrebai asta când eram adolescentă, aș fi spus că mă înfurie mama că nu mă lasă mai des să ies cu iubitul meu la plimbare. Ah, cât de furioasă mă simțeam atunci când o mințeam că mă întâlnesc cu o prietenă și ea se prindea că mă întâlnesc cu un băiat. Dar nu-mi spunea atunci. Mă lăsa să mă duc și când mă întorceam sau chiar după câteva zile, îmi spunea că știe că am fost cu el. Nu puteam să mă ascund de ea. Și voiam asta ca adolescentă.

Sau mai eram furioasă că nu mă lăsa la cor atât de mult cât aș fi vrut eu. Dar uitându-mă acum înapoi, îmi dau seama că mă duceam la toate întâlnirile dinaintea orelor. Nu-mi amintesc ce voiam mai mult de atât.

Poate că în mine era de atunci nevoia să mă exprim public și doar forma asta o experimentasem. Și pentru că nu mă simțeam suficient de exprimată, aveam nevoie de un țap ispășitor.

Și mă mai înfuriam atunci când mama mă certa și tata nu se băga. Ah, cât aș fi vrut să-mi sară în apărare. Desigur, acum când am și eu copii, văd cât de disfuncțională poate să fie relația în care unul zice într-un fel în fața copiilor și celălalt părinte vine și-l contrazice tot în fața copilului.

Așa că toate furiile mele s-au risipit de când am și eu copii. Pentru că am înțeles. Exact așa cum îmi spunea mama O să vezi și tu când o să ai copii.

 

3. Care este cea mai mare nedreptate care simți/crezi că ți-a fost făcută de către părinți?

Ana Nicolescu: Nu cred că a fost vreo nedreptate intenționat făcută. Mama zicea că nu face diferențe între mine și sora mea. Așa că ne cumpăra haine la fel, rechizite la fel, ne trimitea în aceleași tabere, la aceleași școli, la aceleași opționale.

Însă, ca toți frații mai mari, mereu am bănuit-o că o iubește mai mult pe sora mea decât pe mine și că e mai indulgentă cu ea, mai ales la note. Și revenind în prezent, când și eu am două fete și cea mare îmi spune că o iubesc mai mult pe cea mică, înțeleg ce era acolo.

Doar că eu nu le zic, ca mama, că le iubesc la fel. Le zic că le iubesc cu aceeași intensitate, dar dragostea se manifestă diferit pentru că ele sunt diferite, au moduri diferite de conectare, moduri diferite prin care cer iubirea, temperamente diferite, greșesc diferit, își repară greșeala diferit, una e extrovertă, alta introvertă.

Dar vezi tu, pot să am claritate despre asta și să vorbesc cu ele cu asumare și integritate pentru că am 12 ani de diferite terapii în spate. Mamele noastre nu aveau acces la asta. Și cu toate astea, mama nu m-a jignit niciodată, nici tata, nu m-au pedepsit, nici nu m-au recompensat, am avut mereu echilibru și pace în casă.

Când am plecat din casă, după ce m-am măritat, am plecat plină cu iubire, căldură și bunătate. Și pentru asta le sunt recunoscătoare mereu.

 

4. Nu de puține ori părinții foloseau amenințări sau șantaje pentru a-i face pe copii să asculte. (Ex. Dacă nu vii acasă la ora stabilită, nu mai ieși niciodată./ Dacă nu iei note bune, nu mai pupi nimic.)

În cazul tău, care era amenințarea cu care te-ai confruntat când erai copil? Credeai că se va întâmpla? Care era sentimentul pe care l-ai trăit?

Ana Nicolescu: Cum ziceam mai sus, părinții mei nu mă amenințau, nu mă forțau, nu mă pedepseau, nu mă recompensau.

Deși părinții din generația lor aveau chestia aia total aiurea cu Nu te ridici de la masă până nu mănânci tot, ai mei nu mi-au spus asta niciodată. Dimpotrivă. Îmi spuneau că e ok, că eu simt și doar eu știu când nu mai pot și când simt asta, să mă opresc. Sau dacă nu-mi place ceva, să nu mănânc.

Un singur lucru îmi spunea mama pe-atunci. Ai grijă că așa cum îți așterni, așa dormi. Și asta m-a urmărit mult timp. Încă mă urmărește. Și cred că e adevărată și o traduc acum ca Așa cum îți creezi energia, aia atragi. Ești responsabilă pentru ce pui în spațiul tău.

Cred că ai mei aveau mare încredere în mine, în ei ca părinți și, mai ales, în Dumnezeu.

 

5. În mod inconștient familia transmite mesaje care ne programează viața într-un mod care de cele mai multe ori este negativ. (Ex. Să nu ai încredere în nimeni./ Nimeni nu îți vrea binele mai mult ca noi (părinții).)/ Tot ceea ce îți zic este pentru binele tău.)

Care crezi că este acest mesajul care ti-a fost transmis? Are consecințe în viața de adult?

Ana Nicolescu: Nu mi-au zis niciunul din mesajele astea. Îmi amintesc doar că mama avea și are încă o vorbă: Vreau să am strictul necesar. Nu am nevoie de palate, doar strictul necesar.

Lucrând cu mine în programe de autocunoaștere, am văzut că asta mi-a format o oarecare limitare legată de abundență. Și până să o identific, fie nu ceream suma corectă pe serviciile mele, ceream mai puțin, fie dădeam mult gratis, fie când aveam mulți bani în agenție mai ales, îi cam topeam repede până ajungeam iar la strictul necesar.

Dar a fost o luptă destul de mare în mine să renunț la limitarea asta a abundenței pentru că simțeam că aș fi trădat-o pe mama, parcă trebuia să renunț la ea. Deși ea nu mi-a zis niciodată să adopt și eu credința ei. Niciodată.

 

6. Se întâmplă să ai resentimente față de părinții tăi pentru că ei nu s-au purtat cu tine așa cum ne sugerează azi multitudinea de informații despre cum se cresc copiii?

Ana Nicolescu: Nu. N-aveau de unde să știe. Nu erau vremurile alea. Eu chiar îi admir și îi consider vizionari. M-au crescut, cum ziceam, fără pedepse și fără recompense, nu m-au bătut, nu m-au jignit, nu au țipat la mine niciodată chiar dacă mă certa mama când luam o notă mică, dar atunci era mai mult presiunea că o dezamăgesc. Și nici nu și-au vărsat preconcepțiile în mine. Nici nu cred că aveau preconcepții, dacă stau să mă gândesc bine. Erau foarte curați energetic și spiritual. Așa îi văd eu pe ei de atunci, cu ochii mei de acum. Și erau mult mai rezistenți, mai răbdători, decât sunt eu.

 

7. Ce descoperiri ai făcut în procesul terapeutic personal despre relația cu părinții din copilărie? Despre relația cu mama? Despre relația cu tata?

Ana Nicolescu: O, multe. Ar încape într-o carte. Uite, dacă era ceva ce o supăra pe mama cel mai tare, pe lângă acel minus de la 10, era să nu îi vorbesc cu respect. Și când se întâmpla asta, mă certa chiar dacă eram în public. Asta m-a afectat și m-a împins să am o relație submisivă mereu cu autoritatea.

Și mult timp am crezut că ea e de vină. Doar că lucrând în terapie pe a mă reconecta cu sursa mea interioară de putere, am putut să văd că mama cerea, pe bună dreptate, respect. Ce am pus eu peste este responsabilitatea mea. Povestea pe care mi-am creat-o despre mine și despre cât merit sau nu, acolo la coadă la măcelărie, intră în responsabilitatea mea.

Am văzut în programe de educație ontologică cum să separ clar, chirurgical, întâmplarea, de ce mi-a zis, cuvânt cu cuvânt și de povestea pe care am pus-o peste și care mi-a influențat multe decizii ca adult. Iar când mi-am asumat responsabilitatea și nu am mai blamat-o pe mama, mi-am reactivat puterea interioară. Și cred că și în mama s-a produs ceva energetic.

Sunt multe descoperiri de genul ăsta în relația cu părinții mei minunați și sper ca eu să fiu măcar jumătate pentru copiii mei cât au fost ei pentru mine când am fost copil.

A, și încă un lucru vizionar pe care l-au făcut părinții mei încă din anii 80. Nu au făcut în locul meu NIMIC din ce puteam eu să fac. Nu au făcut lecții în locul meu, nu au purtat conversații grele în locul meu, nu au mers la bancă în locul meu, nu mi-au pus pile pentru un loc de muncă, deși ar fi putut să le facă pe toate.

Nu mi-a fost ușor mereu și nu i-am înțeles uneori. Dar independența și autonomia pe care o am acum li se datorează. Faptul că eu cred că orice problemă are cel puțin două rezolvări și că orice ar fi pot să mă descurc și singură, li se datorează. Toată creativitatea pe care mi-am dezvoltat-o în a găsi soluții și a nu mă victimiza, li se datorează.

A, și mai aveau și încă au o chestie. Nu se exaltează la nicio reușită și nici nu dramatizează prin ce trec. Da, sărbătorim cu o înghețată victoriile, dar nu facem party toată noaptea. Da, sunt triști că am divorțat, dar nu fac din asta un capăt de țară. Viața merge mereu înainte. Cu împliniri și cu lecții.

 

8. Cum vezi tu, ca business strategist care a ghidat atâtea antrepreprenoare, ideea că o relație nesănătoasă cu părinții, lipsită de comunicare funcțională si limite sănătoase, poate avea impact în business / partea profesională?

Ana Nicolescu: Relațiile disfuncționale de familie se văd în business. Relația cu mama se vede în stima de sine. Se vede dacă faci un business din preaplin sau din rană, din golul pe care mama ta nu a știut sau nu a putut să-l umple cu iubire, căldură, acceptare, bucurie. Și mare atenție, nu e neapărat că nu ai primit deloc de la mama ta toate astea. Dar probabil aveai nevoie de mai mult și nu ai primit.

Aici e posibil să intri în business ca să-i demonstrezi mamei (și poate nu-ți dai seama că de fapt ei vrei să-i demonstrezi) că meriți să fi primit mai mult. Și lupți, muncești pe brânci, intri în burnout doar ca să te simți văzut de mama ta.

Asta foarte pe scurt despre cum se vede relația cu mama în business.

Iar relația cu tata, de cele mai multe ori se vede în business în felul în care ai curaj să mergi pe teren, să implementezi ce știi, să testezi, să stai față în față cu clientul, să ceri feedback. E curajul tău.

Și are legătură și cu banii.

Sunt multe de zis. Mai bine faci un podcast despre asta 😊

 

9. Care este, în opinia ta, o perspectivă sănătoasă din care să privim și care să ne ajute să facem pace cu stilul în care părinții noștri ne-au crescut, să renunțăm la resentimente, astfel încât să nu mai lăsăm trecutul să ne ghideze alegerile și viața? Și ce salturi ar exista pe partea de business daca am face această pace, fie ea externa sau internă?

Ana Nicolescu: Cum ziceam mai sus, o perspectivă sănătoasă este să conștientizăm că noi am pus propria poveste peste ce ne-au zis sau ce au făcut și că ne-am ghidat după acea poveste ca și cum ar fi adevărată. Dar ea e o plăsmuire a minții noastre. E subiectivă. Ce e obiectiv e exact întâmplarea: palma pe care ai primit-o, cuvintele pe care ți le-a spus, faptul că ai fost pus la colț. Atât. Restul e poveste. Povestea ta. După care încă îți conduci viața și încă te influențează chiar și în deciziile de business.

Când vezi asta, îți asumi responsabilitatea pentru ce ți-ai creat și nu mai dai vina pe părinții tăi. Și de aici poți să creezi ce e benefic pentru tine în acest moment, cu mintea ta de adult asumat, matur.

O perspectivă sănătoasă este să lucrezi cu tine în procese ghidate cu coachi, mentori, terapeuți, să ieși din statutul de victimă și să vezi că tu singur te pui acolo pentru că, vrei să crezi sau nu, ai măcar un beneficiu. Unul din ele ar fi că îți e comod. Când ești victimă doar te plângi și aștepți ca alții să te salveze. Nu trebuie să faci tu munca. Să facă alții. E nevoie, cum ziceam, să lucrezi cu cineva.

Scopul e să aduci pacea în sufletul tău. Să îi eliberezi pe părinți de poveștile pe care ți le-ai spus, să nu-i mai învinovățești. Și știu că pare greu, dar uită-te și la ce ți-a adus bun faptul că ai avut o relație pe care tu o numești disfuncțională cu ei. Haide, sigur e ceva acolo. Fie ai ajuns să te căsătorești cu un om bun pentru că ți-ai jurat că tu niciodată nu o să ajungi ca mama sau ca tatăl tău. Fie ai întâlnit un terapeut care ți-a schimbat perspectiva și acum ți-ai găsit menirea în viață. Și tot așa. Sigur e și ceva bun acolo.

Și după ce ai integrat și ți-ai asumat responsabilitatea, mergi să vorbești cu ei. Încearcă să pătrunzi în lumea lor. Fără să mai presupui nimic. Ce să-i întrebi? Uite câteva idei:

– E ceva ce ai fi dorit să faci altfel când eram copil și nu ai avut șansa?

– E ceva ce ai fi vrut să-mi spui când eram copil și nu ai putut să o faci?

– Regreți ceva din viața ta?

– Când ți-a fost cel mai greu cu mine ca și copil?

– De ce realizare de-ale mele ești cel mai mândru/cea mai mândră?

– Ai simțit vreodată că vrei să mă ajuți, dar nu ai avut cum și cu ce? Ce era în sufletul tău atunci?

– Simți că te iubesc și că te respect?

– Simți că poți să-mi spui orice?

– Ce e cel mai greu pentru tine acum?

– Ce ai vrea să primești de la mine și nu primești?

– Ești fericit/ă?

– Te simți împlinit/ă? Dacă nu, ce lipsește?

Și tot așa. Fii curios despre lumea părinților tăi și du-te la ei fără nicio poveste despre ei. Du-te dintr-o energie bună și vezi ce e diferit.

 

10. Îți este ușor să-ți susții punctul de vedere în discuțiile cu părinții tăi? Sau să spui NU? Ce te ajută?

Ana Nicolescu: Nu pot să zic că avem puncte de vedere total diferite. Uneori mama este destul de vehementă în anumite aspecte legate de viața la pensie. Dar nu intru în polemici cu ea, chiar dacă nu-i împărtășesc punctul de vedere. Când eram mai tânără, m-aș fi contrazis la fel de vehement cu ea. Dar acum doar o primesc cu toată lumea ei. Și mă rog ca ea să-și găsească liniștea în etapa asta destul de nouă și să se bucure de viață și de nepoatele ei.

A, dar uite, e ceva ce mi-a fost jenă să-i spun, nu știu de ce. Nu i-am spus mult timp despre tatuajele mele. Și mi le-am ascuns. Știam că nu ar fi fost de acord și nu voiam să o supăr. Dar când a văzut unul dintre ele și i-am zis povestea lui, nu a spus nimic. Nici de bine, nici de rău.

 

11. Sunt lucruri pe care ți le cer și nu îndrăznești să-i refuzi?

Ana Nicolescu: Nu. Ei nu îmi cer lucruri. Sunt încă în putere și sănătoși și nu-mi cer ajutorul. Dimpotrivă, eu le cer ajutorul cu fetele. Să le ia de la școală, să meargă cu ele în parc, să le dea să mănânce, să le verifice la teme. Și sunt sigură că la un moment dat, roata o să se întoarcă.

 

Iar eu o să fiu onorată să îi susțin cu iubire și recunoștință.

 

12. Ce le sugerezi celor care au trecut printr-o copilărie asemănătoare?

Ana Nicolescu: Să-și onoreze părinții. Indiferent de copilăria pe care au avut-o. Părinții sunt cel puțin portalul prin care ei au venit în această lume ca să-și împlinească misiunea aleasă. Fără ei, nu ar fi existat.

 

În încheierea aș vrea să subliniez că de la mama am învățat perseverența, determinarea și ambiția. De la tata am luat dragostea pentru cărți și oameni. Așa a început povestea mea.

 

Mulțumesc pentru întrebări!

 

 

Leave a Comment: