1. Dacă te uiți la alegerile făcute pe plan educațional și apoi profesional, ai putut să faci alegeri proprii sau ai fost îndrumat de către părinții?

(Ex: “O să mori de foame dacă te duci la… Mergi la…., că așa o să găsești un serviciu bun.”)

La îndrumarea părinților mergeam la meditații spre a deveni student la Comunicare. M-au încurajat mereu să mă exprim, mi-au explicat că voi avea întotdeauna ceva de spus și s-au gândit astfel să îmi dedic anii studenției spre a-mi perfecționa abilitățile de comunicare.

Mă știau bine și încercau să împuternicească ce este mai frumos la mine așa cum au știut ei, așa cum generația lor era în contact cu meseriile de atunci, așa cum știau ei să gestioneze cu cea mai buna intenție ceea ce le era cunoscut acum ~20 de ani.

O întâmplare fericită mi-a schimbat traiectoria, așa că drumul meu spre examenul de intrare la Facultatea de Comunicare a fost redirijat, cumva de destin, spre Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Un tărâm total necunoscut părinților mei, departe de efortul meditațiilor, dar îmbrățișat de ei ca o alegere ce îmi aparține. Cumva aveau în față acel copil pe care l-au adus pe lume când aveau cca 40 de ani și pe care l-au educat spre a fi autonom în gândire și simțire. Așa cum au știut ei mai bine.

 

2. Ce te înfurie cel mai tare când te gândești la relația cu părinții tăi în copilărie?

Deseori mă mâhnește lipsa de informație și dezvoltare specifică generației lor. Modul în care lor nu le-a fost cunoscut că un copil are două vieți – una biologică, dar și una psihologică. Stiu că ar fi avut șanse mai mari la a se îngriji și a-și evalua deciziile părintești diferit acum la peste 36 de ani de la venirea mea pe lume.

Mă întristează uneori tendința de a-și exprima iubirea prin mâncare și preocupare față de starea mea medicală, ratând din când în când poate viața emoțională mascată în spatele lui “noi știm, tu ești puternică”.

Acum stiu să le cer ce am nevoie, și ce mă bucură cel mai mult este că ei știu să ofere pur și simplu. Așa au început discuțiile profunde despre emoții și stare de mai târziu.

 

3. Care este cea mai mare nedreptate care simți/crezi că ți-a fost făcută de către părinți?

Nu simt să îmi fi făcut ei vreo nedreptate și nici eu lor de altfel. Poate nu primeam prea bine faptul că elevul de 10 nu avea nevoie de părinți la școală, că mândria lor era întărită de faptul că nu stiu numele profesorilor mei, însă profesorii îi știau oprindu-i pe stradă în orașul nostru mic. Mândrie exprimată vădit, mereu, cu glas, dar pe vremea aceea primită de mine cu mâhnire. Am înțeles mai tărziu iubirea din spatele alegerilor lor și acel copil știe acum.

 

4. Nu de puține ori părinții foloseau amenințări sau șantaje pentru a-i face pe copii să asculte. (Ex: “Dacă nu vii acasă la ora stabilită, nu mai ieși niciodată./ Dacă nu iei note bune, nu mai pupi nimic.”) În cazul tău, care era amenințarea cu care te-ai confruntat când erai copil? Credeai că se va întâmpla? Care era sentimentul pe care l-ai trăit?

Nu mi-au fost cunoscute amenințările sau pedeapsa, șantajul sau manipularea. Aici, instinctiv, au contribuit la construcția unui om autonom, capabil să înțeleagă consecințe și, mai presus, să și le asume. Așa s-a întâmplat când sprânceana mea sau urechile mele găzduiau pierce -uri, blugii îmi erau tăiați și desenați cu cărbune,  primele tatuaje și…  încă multe amintiri pe care le port pe piele și pe sub ea în fiecare zi.

 

5. Ce influență are acum, în viața ta de adult, faptul că nu ai primit pedepse și nici nu ai fost șantajată în copilărie?

Lipsa pedepsei și a amenințărilor mă ajută să fiu un om care decide cu gândul la consecințe.

 

6. În mod inconștient familia transmite mesaje care ne programează viața într-un mod care de cele mai multe ori este negativ. (Ex: “Să nu ai încredere în nimeni.” / “Nimeni nu îți vrea binele mai mult ca noi (părinții).” / “Tot ceea ce îți zic este pentru binele tău.”) Care crezi că este mesajul care ti-a fost transmis? Are consecințe în viața de adult?

“Tu ești puternică”, “tu te descurci întotdeauna” sunt mesajele ce mi-au fost transmise cel mai des, cu cea mai bună intenție și dintr-un loc de suflet. Sunt mesaje ce m-au ținut deseori sub presiune, cu frica de greșeală, de judecată și expunere. Mesaje ce mi-au dat de furcă deseori cu perfecționismul și cu modul în care mă raportam la așteptările celor din jur. Cu precădere că sunau atât de bine și… ei bine, pozitiv.

Norocul meu a stat în a întâlni oameni minunați ce m-au însoțit în dezvoltarea mea – pedagogi, psihoterapeuți – oameni de bine care mi-au oferit spațiul de a vedea mai clar intenția din spatele mesajelor și de a alege alternative sănătoase de a gândi, simți sau acționa.

 

7. „Nu-mi permit să mă odihnesc pentru că mama mea a fost nevoită sa muncească mult și din greu pentru a ne putea întreține.” Acesta este un exemplu de loialitate față de părinți/familie pe care copiii, chiar și atunci cand ajung adulți, continuă să o aibă față de familie. În ce fel crezi ca le ești tu loială părinților/familiei?

Nu este acesta un exemplu potrivit mie – simt că programul părinților mei era construit atunci spre a petrecere timp acasă cu mine și frații mei. Cred că mai degrabă acest lucru lipsește generației noastre. Loialitatea zilelor de duminică îmi e mai degrabă cunoscută, când toți eram în tihnă, la TV privind sporturi de performanță sau jucând table.

 

8. Care sunt lucrurile pe care părinții tăi ți le cer și nu îndrăznești să îi refuzi?

Nu le pot refuza niciodată celebrul “pachet” care e încărcat cu de toate, bune și aromate. Însă am reușit să pun limite atunci când vorbim de cantitate. În alti ani refuzam cu vehemență borcanul cu murături, ciorba aia după care tânjesc acum, oăle proaspete… ce copil!

Stiu că rolul lor de părinți te împuternicește astfel; stiu că acest lucru îi face să se simtă utili, doriți și că e modul lor prin care iubirea ajunge caldă și delicioasă la mine pe masă.

 

9. Care sunt dificultățile pe care le intampini în prezent în rolul de părinte, cu privire la parenting-ul modern?

Un timp mi-a fost dificil să înțeleg că încă nu s-a scris o carte despre copilul meu. Și nici nu se va scrie. Uneori e greu și poate chiar copleșitor să nu am confirmarea că ceea ce aleg pentru fiul meu este sănătos, echilibrat. Și totuși, îmi alin insecuritățile încercând zi de zi să fiu ce am înțeles despre mine că e frumos, cald și blând… chiar și în fața greșelilor pe care le fac uneori zi de zi.

Aleg să prioritizez emoțiile lui și modul în care el înțelege lumea. Aleg azi să înțeleg că meseriile din 2043, cel mai probabil, îmi vor fi străine (cel puțin) și că felul în care îl însoțesc în a-și dezvolta reziliența e mai important decât orice altă abilitate cognitivă / profesională.

 

10. Se întâmplă să ai resentimente față de părinții tăi pentru că ei nu s-au purtat cu tine așa cum ne indică azi multitudinea de informații despre cum se cresc copiii și cum cel mai probabil te străduiești și tu?

O, nicidecum. Mi-ar fi plăcut doar să aibă parte de blândețea cu care informația bine structurată și așezată ne este accesibilă astăzi. Să știe că este în regulă că au făcut greșeli, să știe că toți părinții o fac, să își inteleagă  perioadele de depresie sau anxietate, să se bucure de puterea și alteori de fragilitatea lor psihică și să știe că sunt și alti oameni care simt asemeni lor. Și este în regulă.

 

11. Ce le sugerezi celor care au trecut printr-o copilărie asemănătoare?

Să fie recunoscători pentru viață și prezența părinților în forma în care îi regăsesc acum. Să aibă putere să își construiască relații de prezent cu cei pe care îi au alături în forma fizică sau spirituală. Să se înțeleagă și să fie blânzi cu ei înșiși, cu rănile, bucuriile și parcursul lor de dezvoltare. Să știe că există schimbare, voce interioară primitoare și caldă, încurajatoare și bună și toate acestea stau în controlul lor de adulți. Să citească, să asculte podcasturi, să meargă în terapie, să fie curioși, să aibă curaj.