”Dacă aș reuși să îi schimb odată pe părinții mei! Să îi fac să înțeleagă și punctul meu de vedere, totul s-ar schimba complet! Ne-am înțelege mai bine.”

Îți sună cunoscut? Așa îți spui și tu adesea când simți că nu poți să o mai scoți la capăt cu părinții tăi? Ești adult și îți iubești părinții, dar multiplele ”faze” prin care ai trecut în relația cu ei te fac să îți pui la îndoială judecata.

În acest articol vreau să-ți împărtășesc cele 3 greșeli pe care le-am făcut mult timp și care mi-au afectat liniștea și relația cu ei.

Am sa încep cu prima, poate cea mai mare greșeală.

 

1. Am avut de la ei așteptarea să se schimbe …

… și NU pentru că le comunicam despre mine sau nevoile mele, ci în urma  faptului că îi criticam tot timpul, îi judecam, nu era niciodată bine nimic din ceea ce făceau ei. Drept urmare, eram mereu frustrată, supărată și nemulțumită de ei.

Mă gândeam că eu o să pot fi bine abia după ce ei se vor schimba.

Întâi ei să înțeleagă de undeva, nu știu de unde, pentru că NU le spuneam exact ceea ce îmi doresc, și după aceea o să ne putem înțelege.

Îmi imaginam că după aceea, o să avem o relație funcțională și o să petrecem timp împreună fără a ne scoate ochii unii altora, fără certuri și nervi. După care să ne luăm la revedere cu o îmbrățișare, în loc de regretul că nu am putut face diferit…

… în schimb, în realitate, eu ce am făcut? Cred că și tu.

După fiecare întâlnire, mama îmi dădea mesaj și-mi spunea să o iert dacă a făcut ceva care m-a supărat. Nu asta i-a fost intenția și că mă iubește.

Multă vreme am dat ochii peste cap citind mesajele mamei. Nu mă impresiona! Eu căutam altceva!

Mintea mea nu putea accepta acel mesaj, nu putea vedea dincolo de faptul că era o victorie că suferea așa cum eu am suferit și încă sufăr.

Mă bucuram că vede și ea cât greșește.

Nemulțumirea și reproșurile mele aveau scopul de a evidenția cât a greșit și încă greșește ea.

Dar…

… Pe măsură ce am înaintat în procesul meu terapeutic și am dat un alt înțeles amintirilor și am mai procesat din emoții, a urmat perioada în care am început eu să le dau aceleași mesaje la plecare, în care le spuneam EU să mă ierte că nu pot face diferit.

 

,,Nu vreau să te supăr”, îi spuneam mamei mele. ,,Îmi dau seama că nu este vina ta, dar nu mă pot abține, nu pot face diferit.”

Îmi ceream de fapt iertare pentru faptul că nu mă puteam opri din a o face vinovată de orice, și pentru că mă credeam mai bună decât ea în orice.

Făceam ceea ce am perceput eu cu mintea mea de copil că a făcut ea cu mine.

Nu mă puteam opri din a o pedepsi, plătindu-i cu aceeași monedă.

Nu mă puteam opri din a-i arăta cât de multe știu eu, și cât de puține știe ea, cât de bună sunt eu și cât de mult greșește ea.

Ce mamă bună sunt eu, și ce greșeli a făcut ea, pe care eu vreau să le evit cu orice preț, chiar cu prețul iubirii ei.

Numai că știi care este realitatea de fapt? Oamenii din jurul nostru nu se schimbă așa că avem 3 opțiuni.

Prima este să ne luptăm, să ne împotrivim și să le cerem să facă asta, doar ni se cuvine. A doua este să plecăm sau să ne distanțăm de ceea ce ne face rău. Iar cea de-a treia și cea mai de dorit este să acceptăm tot ce nu putem schimba ca un dat necesar al momentului, să ne raportăm la tot mental așa cum ne raportăm la vremea urâtă.

Putem să ne plângem , să luptăm sau să acceptăm lucrurile așa cum sunt să înțelegem că nu noi avem puterea să le schimbăm. Acceptăm, îmbrățișăm și răspundem cât putem noi de bine.

 

2. Gândeam că trebuie să îi iert

Ei (părinții mei) au greșit și nu știu dacă îi pot ierta.

Oare?

Am reușit și mi-am schimbat viziunea asupra acestei așteptări.

Nu, nu s-a întâmplat peste noapte!

 

A fost un proces, în care am trecut prin multe etape. Iată-le mai jos. Știu că te vor ghida și te vor ajuta și pe tine.

 Învinuire – Mi-e greu, mi-e dificil din cauza lor, nu pot să fac X lucru din cauza lor;

 Nedreptate – Mi se pare incorect să fac eu primul pas…, ei ar trebui să… – nu eu – ei au greșit;

 Resemnarea venită din partea mea de copil – nu vor înțelege/n-o să-mi ofere niciodată ce am nevoie, nu are rost să mai încerc…

 Știu și eu…mai bine ca tine!

 Lasă-mă în pace! Nu trebuie să-mi spui tu…

 Mă enervezi. Nu te mai băga!

 

Situația a fost o vreme bună ca mai sus …

… până în momentul în care mi-am schimbat perspectiva și gândurile pe care le aveam despre această situație: că poate nu am de ce să-i iert.

Ci din contră, poate că ar trebui să le mulțumesc că sunt azi aici, pe lumea asta.

Să le mulțumesc că m-au crescut, chiar dacă le-a fost greu.

Iar acum pot înțelege că a fost greu, știu pe pielea mea cum e să crești doi copii, să lucrezi și să îți faci și timp pentru ei și toate nevoile lor emoționale și materiale.

Am început să apreciez faptul că au făcut mai bine decât părinții lor, și în felul acesta eu, la rândul meu, am șansa de a aduce îmbunătățiri, făcând mai bine ca ei.

Eu am acum posibilitatea să le dau copiilor mei șansa ca ei să facă și mai bine.

E o ștafetă, un proces care începe cu mult înaintea mea și pe care eu doar îl duc mai departe, făcând partea mea cât de bine pot, îmbunătățind cât de mult și de bine pot eu, având încredere în cei care îl preiau mai departe.

 

3. Ignoram orice sugestie/soluție/tool/idee, pe motiv că e prea ușor, deci, nu are cum să funcționeze.

În mintea mea îmi imaginăm că:

Trebuia să fie ceva mult mai greu, având în vedere câte mi s-au întâmplat în copilărie;

Nu e posibil ca vindecarea să vina doar din rescrierea înțelegerii de copil;

Trebuie sa fie ceva WOW, mare, greu.

 

Lucrul care m-a făcut să renunț de multe ori la terapia personală și să schimb terapeutul.

… Niciunul nu era suficient de bun pentru mine, având în vedere istoria mea de viață.

Credeam că nimeni nu mă poate înțelege, nimeni nu știe cât de greu mi-a fost!

Simțeam că mai am nevoie ,,să-mi plâng de milă”  înainte să acționez, așa cum simțeam că mi se cere.

Au trecut ani de zile în care doar mi-am plâns de milă, dădeam vina și în stânga și-n dreapta și mă gândeam că nimeni nu mă poate ajuta.

Cu mintea de acum știu că de fapt era datorită tiparului meu în care trebuia să am dreptate, nu îmi permiteam să greșesc. Chiar dacă dreptatea mea mă costa starea mea de bine și fericirea, nu puteam pierde, nu puteam accepta să nu fiu bună.

Împărtășesc aceste lucruri cu tine, pentru că îmi doresc să fii suficient de curajos și să dai la o parte această dorință de a avea dreptate care nu îți dă voie să primești iubirea, îți blochează foarte mult evoluția și îți afectează și relația cu propriul copil.

Să faci schimbări în relația cu părinții poate fi un proces solicitant și de durată. De aceea, vreau să mă asigur că primești cât mai multe instrumente și sprijin din partea mea, pentru a nu renunța la liniștea și libertatea care vin în urma acestor schimbări.

 

Am ajuns la concluzia că să am o relație bună cu părinții:

mi-a redat energia;

mi-a redat pofta de viață;

și, totodată, a deblocat multe domenii din viața mea.

 

Probabil și tu îți dorești o viață împlinită, plină de energie și conexiune cu cei dragi, în care să faci lucruri, pentru că îți aduc bucurie, nu pentru că trebuie sau este necesar.

În plus, față de teoria din școală, am învățat multe din procesul meu de vindecare a relației cu părinții, după cum deja ai văzut.

 

Sunt Mihaela Cristea, psihoterapeut pentru Millennials care se ceartă cu părinții și se simt vinovați. Misiunea mea este să ajut generația născută după anii ‘80 să aibă o relație sănătoasă cu părinții lor. Le dau curajul de a comunica de la adult la adult cu părinții. Până acum am lucrat cu peste 500 de oameni din această categorie, mai ales mame.

 

Vreau să te ghidez și să îți ofer suport pentru a-ți atinge obiectivul în relația cu părinții tăi.

 

În lucrul cu mine vei găsi echilibru. Îți creez spațiu unde, cu blândețe și răbdare, te însoțesc și te ghidez către procesarea emoțiilor și îngrijirea copilului interior care a fost rănit, în timp ce ne uităm și la acțiunea pe care să o faci din rolul adultului care ești azi, astfel încât să produci schimbarea care să-ți facă viața mai ușoară.

 

Be happy! 💚