
”De ce nu vrei să mănânci? Uite ce am pregătit. Lasă că pun eu farfuriile pentru că tu tot pe dos le pui.”
Știu că toate vin din iubire. Dar sunt tipare în care mama mea, poate și a ta, sunt prinse. Așa au învățat să își manifeste grija pentru noi. Și nu cunosc altfel. Ne spun cum să facem totul, pentru că le e teamă și ne vor binele.
Da, da, ai auzit bine. Ne vor binele. Si chiar dacă în sinea noastră suntem conștiente de cât de mult ne iubim mamele, de câte ori ne întâlnim cu ele și încep să ne spună ce să facem și cum să facem lucrurile (și când zic asta a ajuns până la a-mi spune și cum să încălzesc mâncarea pentru copiii mei), recurgem aceleași două variante de răspuns. Ori începem să ne enervăm si să ridicăm tonul, ori alegem tăcerea.
PROIECTĂM ÎN FUNCȚIE DE RĂNI
Iată cum se întâmplă la mine. Înainte să mă vad cu ea deja știu cum va decurge întâlnirea noastră și mă gândesc că inevitabil o să ajung să mă enervez și să mă agit. Pentru că ea vrea să facă lucrurile în felul ei și de aceea va face ea tot, iar dacă îmi ofer ajutorul, îmi va spune cum să fac. Și iar voi simți că fac totul greșit.
Am în minte replicile ei și știu exact ce va spune sau ce nu va spune. Știu exact ce va face și ce nu va face.
Când ajung față-n față cu ea sunt deja in defensivă. O întâmpin ca și cum toate lucrurile la care m-am gândit până atunci deja s-au întâmplat, ea știe asta și eu sunt ușor agitată.
Vine ora mesei și, după ce am aranjat împreună masa și mi-a și zis de 10 ori că ea nu așează așa farfuriile și că ea le așează invers, mă întreabă:
Mama: „Îți pun ciorbă de pește?”
Eu: „Nu. Nu mănânc ciorbă de pește.”
Mama: „De ce? Tu știi ce bună e? Am luat pește proaspăt și am pus totul proaspăt în ea.”
Eu: „Nu, mulțumesc!”
Mama: „Eu și taică-tu mâncăm! Nouă ne place.”
Și începe sa mănânce ușor iritată de faptul că eu nu mănânc acel fel, parcă încercând să-mi arate cât de bună e și ce pierd eu că nu vreau.
Nu mai zic nimic. Tac și încep să mă gândesc că atunci când nu este ca ea, se supără și-și ia tonul ăla de “ce-i în neregulă cu tine”, adică cu mine.
Apoi mă gândesc și că: “Mereu face la fel. Nu-i pasa de nimeni și nimic. Doar ea știe cel mai bine. Nu o să se schimbe niciodată, iar relația noastră nu va fi altfel.”
Nu pot să am și eu o mamă căreia să îi pese și de mine.
Dar în sinea mea știu că mama mă iubește și că ceea ce spune și face este doar modul ei de a-și exprima iubirea. Dacă am integra în noi asta, reacțiile pe care le avem s-ar schimba în totalitate. Dar acesta e un proces care începe mai întâi în tine, cu gândurile tale despre toate situațiile care simți că îți provoacă dezechilibre.
REACȚII ÎN LANȚ DIN CAUZA RĂNILOR
În timp ce mă frământ cu gândurile acestea, copiii cer ceva de la mine, iar eu încep sa le răspund pe un ton ușor enervat, deranjat, și îi reped ca și cum au făcut ceva, deși nu asta s-a întâmplat. În mod inconștient aleg să-mi vărs frustrarea pe ei, pentru că pe mama nu pot, fiindcă știu că se va supăra.
Copii: „Mami, asta nu-mi place, nu vreau să o mănânc.”
Eu: „Ei, nu-ți place! O să mănânci! Asta e pe masă, asta mănânci!”
Copii: „Mami, vreau altceva.”
Eu: „Asta mâncăm acum, asta o să mănânci și tu. Dacă nu vrei, înseamnă că nu ți-e foame.”
Așa că aleg să plece de la masă fără să mănânce.
Vă sună și asta cunoscut? Ce am făcut eu de fapt aici? Am copiat cu succes comportamentul mamei mele, cel care mi-a provocat stările de iritare, și l-am replicat în relația cu copiii mei, cărora sunt pe cale să le provoc aceleași răni ca cele pe care le am eu acum și pe care vreau să le vindec.
Mai trece puțin timp și mă întreabă soțul meu ceva. Încep să mă răstesc și la el și să-i zic să se descurce singur: „Ce mă tot întrebi pe mine atât?!”. Moment în care el se uită nedumerit la mine și spune: „Ce s-a întâmplat?” și eu îi zic că nimic, iar el pleacă. Acum îmi apare în minte gândul că nici lui nu-i pasă de mine.
Tatăl meu mă vede că sunt iritată și vine să îmi spună: “Doar știi că așa face ea (maică-mea). Nu mai lua în seamă tot ce zice!”. În acel moment încep să îmi vărs supărarea și pe el și îi zic, aproape țipând: „Nu o să mai vin niciodată ca să nu o mai deranjez, că pare că orice fac eu o deranjează. Nu o să mai vin. Poate așa va fi mulțumită.”
Pleacă și el simțindu-se neputincios în a mă consola.
GÂNDURILE CREEAZĂ REALITATEA
Dacă mă opresc puțin și mă uit în urmă, totul a plecat de la un gând și de la o dorință. De la gândul că este ceva în neregulă cu mine, combinat cu dorința de a nu-mi supăra mama. Și, ca la popice, acestea au „lovit” în toți.
Pentru că nu am vrut să o supăr pe mama, așa cum îmi imaginam că se va întâmpla dacă mai zic ceva, i-am cam supărat pe toți și atmosfera a fost în orice fel, mai puțin plăcută. În plus, copiii s-au ridicat de la masă cu burta goală.
Acum îmi vine în minte întrebarea: oare acel gând era adevărat? Oare chiar e adevărat că acel dialog si gesturile mamei au vrut să arate că e ceva in neregulă cu mine sau așa am interpretat eu?
Singura modalitate de a descoperi asta este să merg la sursă și să pun întrebarea.
Si aceasta ar suna cam așa:
„Mamă, atunci când eu zic ceva diferit de tine si când tu reacționezi așa (ca mai sus) eu mă gândesc că fac eu ceva greșit și ca e ceva în neregulă cu mine. E adevărat?”
Ce zici? De cât curaj e nevoie să adresăm întrebarea asta? Te provoc să o faci atunci când vei avea ocazia și să îmi scrii care a fost răspunsul mamei.
Be happy! 💚