Lorem ipsum gravida nibh vel velit auctor aliquet. Aenean sollicitudin, lorem quis bibendum. Sofisticur ali quenean.

INSTAGRAM

În psihotraumatologie, conform teoriei dezvoltate de Franz Ruppert, trauma simbiotică se referă la situațiile în care, în relația dintre copil și părinte, identitățile celor doi nu sunt clar delimitate. Copilul nu își poate forma o identitate autonomă, din cauza dinamicii simbiotice impuse de părinte, care își proiectează propriile nevoi emoționale asupra copilului. Astfel, copilul este forțat să își reprime propriile dorințe și nevoi pentru a supraviețui emoțional în relația respectivă. Această dinamică generează o traumă profundă, cu efecte de lungă durată în viața adultă.

Franz Ruppert subliniază că trauma simbiotică duce la o fragmentare a psihicului, în care se dezvoltă trei părți distincte:

– Partea traumatizată, care rămâne blocată în durerea și suferința trăite;

– Partea sănătoasă, care reprezintă resursele și potențialul nealterat al persoanei;

– Partea supraviețuitoare, care folosește mecanisme de protecție pentru a face față traumei.

 

Partea supraviețuitoare reprezintă așadar totalitatea mecanismelor psihice pe care copilul le dezvoltă pentru a face față suferinței și care, ulterior, influențează în mod semnificativ viața adultă.

Caracteristicile părții supraviețuitoare în viața adultă

1. Controlul și supra-adaptarea: Adulții care au trăit o traumă simbiotică tind să adopte un control exagerat asupra vieții lor și a relațiilor cu ceilalți. În copilărie, adaptarea extremă la nevoile părintelui era vitală pentru supraviețuirea emoțională. Acest tipar de comportament continuă așadar și în viața adultă, unde persoana încearcă să anticipeze, dar și să controleze mediul pentru a evita orice formă de vulnerabilitate.

2. Negarea propriilor nevoi: Adulții care au trăit trauma simbiotică învață să își nege propriile nevoi și dorințe pentru a răspunde așteptărilor părintelui. Acest model se perpetuează în viața adultă și generează dificultăți în recunoașterea și exprimarea nevoilor emoționale. Astfel, pot apărea relații codependente sau o deconectare profundă de sine.

3. Perfecționismul și autocritica extremă:  În încercare de a atinge standarde nerealist de ridicate, persoanele afectate de trauma simbiotică dezvoltă un perfecționism exagerat. O fac pentru a se simți în siguranță sau pentru a evita respingerea. Acest comportament se manifestă ca o extensie a încercărilor din copilărie de a satisface cerințele părintelui, fără a li se permite greșeli sau vulnerabilitate.

4. Frica de intimitate autentică: Deși relația simbiotică a creat o dependență emoțională, adultul traumatizat poate dezvolta o teamă profundă de intimitate autentică. Apropierea este percepută ca o amenințare la adresa identității și amintește de pierderea sinelui din copilărie. În consecință, persoana poate oscila între dorința de a fi iubit și nevoia de a se retrage pentru a se proteja emoțional.

5. Izolarea emoțională: Partea supraviețuitoare poate dezvolta un mecanism de apărare bazat pe izolare emoțională, pentru a evita riscul de a retrăi o relație simbiotică disfuncțională. Acest comportament limitează capacitatea persoanei de a forma și menține relații sănătoase și echilibrate.

6. Răzvrătirea și rezistența pasivă: Adulții care au trăit trauma simbiotică pot manifesta o rezistență pasivă sau activă față de autoritate sau de reguli care le amintesc de controlul parental din copilărie. Această tendință poate deveni o piedică în calea relațiilor sănătoase și a dezvoltării personale.

7. Lipsa limitelor personale: În copilărie, granițele dintre copil și părinte sunt adesea distorsionate sau chiar inexistente. De aceea, la vârsta adultă, persoana se poate confrunta cu dificultăți în stabilirea și menținerea unor limite sănătoase, fie prin a fi mult prea permisivă, fie prin adoptarea unor limite rigide ca mijloc de apărare.

Vindecarea traumei simbiotice

Trauma simbiotică creează mecanisme de supraviețuire care sunt importante pentru protecția copilului, dar care, în viața adultă, devin obstacole în calea unei vieți sănătoase și echilibrate. De aceea, pentru vindecare, este necesar ca aceste mecanisme să fie recunoscute și înțelese, pentru ca adultul să poată învăța să trăiască dintr-o poziție de autonomie și autenticitate.

Aici intervine procesul terapeutic prin înlesnirea unei deconstrucții a părților supraviețuitoare și integrarea lor treptată într-un mod care să permită reclădirea unei identități sănătoase și autentice. Adultul trebuie practic să învețe să își recunoască și să își respecte nevoile proprii, să stabilească limite sănătoase și să își gestioneze relațiile dintr-o poziție de echilibru emoțional.

Concluzie

Dacă ai experimentat o relație simbiotică cu unul dintre părinți, este posibil să simți acum că o parte din tine s-a pierdut în acea dinamică. Acest lucru se întâmplă pentru că în copilărie ai fost nevoit să îți suprimi nevoile și dorințele, pentru a-i proteja pe ceilalți sau pentru a le face pe plac. Aceste mecanisme de supraviețuire, deși necesare atunci, îți limitează acum capacitatea de a trăi autentic și liber.

Vindecarea începe atunci când recunoști aceste părți din tine și îți dai voie să explorezi cine ești tu cu adevărat, fără a mai fi constrâns de strategiile de supraviețuire din trecut. Ai dreptul să îți redescoperi identitatea, să fii vulnerabil și să ai propriile nevoi. Cu susținere terapeutică și conectare autentică la sine, poți depăși traumele trecutului și te poți bucura de o viață echilibrată și împlinită.

Leave a Comment: