1. Dacă te uiți la alegerile făcute pe plan educațional și apoi profesional, ai putut să faci alegeri proprii sau ai fost îndrumat/ă de către părinții?

(Ex: „O să mori de foame dacă te duci la…, mergi la…. că așa o să găsești un serviciu bun!”)

Uitându-mă la aceste domenii pot spune că în cel educațional a ales tatăl meu, crezând că e mai bine pentru mine să merg să fac liceul în altă localitate, iar în cel profesional am ales eu în circumstanțele create la acea vreme.

 

2. Ce te înfurie cel mai tare când te gândești la relația cu părinții tăi în copilărie?

Cel mai mult mă înfuria când mi se promitea ceva și cuvântul nu era ținut. Erau situații în care îmi promiteau că mă lasă să merg într-o tabără sau că îmi cumpără o păpușă sau o bicicletă și apoi eram dusă cu vorba.

Nedreptatea pe care am simțit-o a fost legata de faptul că fiind copil și primul născut am fost nevoită să o ajut pe mama la treburi si chiar am preluat multe din sarcinile ei. Când ea era acuzată și neapreciată de tata pentru felul în care sarcinile erau făcute, nedreptatea care i se făcea ei devenea și a mea. Așa că nedreptatea si vinovăția au fost prezente mult timp în viața mea dintr-un tipar de loialitate față de mama mea.

 

3. Nu de puține ori părinții foloseau amenințări sau șantaje pentru a-i face pe copii să asculte. (Ex: Dacă nu vii acasă la ora stabilită, nu mai ieși niciodată./ Dacă nu iei note bune, nu mai pupi nimic.)

În cazul tău, care era amenințarea cu care te-ai confruntat când erai copil? Credeai că se va întâmpla? Care era sentimentul pe care l-ai trăit?

Atât amenințările, cât și șantajele erau prezente. Și da, de multe ori pedepsele erau menținute ca urmare a neascultării. Sentimentele trăite au fost de vinovăție, nedreptate, frică și chiar rușine pe alocuri.

 

4. Crezi că această amenințare are consecințe acum în viața de adult?

Acum nu mai există un părinte critic care să mă amenințe în exterior, dar am internalizat vocea critică a tatălui meu și, da, această voce mai apare în anumite situații sub formă de mustrări, la adresa mea sau a altora, sau sub formă de condiționări : “nu e bine…”, „trebuie…”

 

5. În mod inconștient familia transmite mesaje care ne programează viața într-un mod care de cele mai multe ori este negativ. (Ex: Să nu ai încredere în nimeni. / Nimeni nu îți vrea binele mai mult ca noi (părinții).) / Tot ceea ce îți zic este pentru binele tău.)

Care crezi că este acest mesaj care ti-a fost transmis? Are consecințe în viața de adult?

Mesajul pe care l-am auzit cel mai des este “Trebuie sa muncești din greu!”.

 

6. „Nu-mi permit să mă odihnesc pentru că mama mea a fost nevoită să muncească mult și din greu pentru a ne putea întreține.” Acesta este un exemplu de loialitate față de părinți/familie pe care copiii, chiar și atunci când ajung adulți, continuă să o aibă față de familie. În ce fel crezi ca le ești tu loial părinților/familie?

Am observat că tiparul care apare legat de loialitățile familiei este vinovăția. Mă simt uneori vinovată că simt și fac acum lucrurile diferit față de cum le făceam în trecut.

 

7. Care sunt lucrurile pe care părinții tăi ți le cer și nu îndrăznești să îi refuzi?

Această întrebare are legătură cu granițele, cu limitele sănătoase. Am învățat să spun „Nu” când e cazul, am învățat să ascult și să mă uit dincolo de asta, dar nu aș putea niciodată să spun „nu” dacă tata (mama a plecat din acest spațiu) îmi cere să-l ajut și stă în puterea mea.

 

8. Se întâmplă să ai resentimente pentru că părinții tăi nu s-au purtat cu tine așa cum ne sugerează azi multitudinea de informații despre cum se cresc copiii?

Mult timp am fost furioasă pentru că nu am primit ce aveam nevoie așa cum aveam nevoie de la părinții mei. Treptat această furie s-a transformat/alchimizat în acceptare și iubire.

 

9. Ce descoperiri ai făcut în procesul terapeutic personal despre relația cu părinții din copilărie? Despre relația cu mama? Despre relația cu tata? (Dacă se aplică.)

Am descoperit nevoile mele și cum să mi le împlinesc.

Am descoperit că rana mea de abandon a creat tiparul după care mi-am trăit viața până în momentul în care am început procesul terapeutic.

Am descoperit că tata era dominator (anxios), mama depresivă (evitantă) și că dinamica era una în care nu aveam o raportare și un model sănătos în ceea ce înseamnă relație și dinamică sănătoasă de familie. Nu am avut un model de familie nici în familia mea, nici în familia extinsă, unchi sau mătuși. Sigur că am lucrat pe stilul de atașament, pe acceptare și vindecarea trecutului și am făcut pace cu el, dar și așa, părți din mine cer prezența continuă și iubirea de sine este tema mea recurentă .

 

10. Care este, în opinia ta, o perspectivă sănătoasă din care să privim și care să ne ajute să facem pace cu stilul în care părinții noștri ne-au crescut, să renunțăm la resentimente, astfel încât să nu mai lăsăm trecutul să ne ghideze alegerile și viața?

Să faci pace cu trecutul, să te înțelegi și să te accepți pe tine, pe părinți și pe toți ceilalți, necesită un proces terapeutic de cunoaștere și acceptare de sine.

Până nu faci asta vei experimenta trecutul ca fiind prezent, iar viitorul va fi un continuu trecut.

 

11. Ce le sugerezi celor care au trecut printr-o copilărie asemănătoare?

Să trăiască viața, să facă pace cu trecutul, să se ierte pe ei și pe ceilalți. Să se accepte pe ei înșiși și viața așa cum este și cum nu este.